Neil Armstrong, primul astronaut care a călcat pe Lună, a reuşit să-şi înfrângă celebritatea, după ce s-a luptat toată viaţa cu ea ca să-şi poată păstra picioarele pe pământ. Cinci sute de milioane de oameni l-au văzut pe 20 iulie 1969 la televizor când el, fiul liniştit al unui revizor contabil din Ohio, a făcut pasul pe Lună şi şi-a spus replica de aur pregătită pentru miraculoasa ocazie: “Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru umanitate”. “Nu am fost ales să fiu eu
primul care pune piciorul pe Lună.
Am fost doar ales să comand zborul şi circumstanţele m-au făcut pe mine sa joc acest rol special”, spunea el în 2005 într-un interviu pentru CBS Television. Dar oare chiar a fost aşa un joc al sorţii? se întreabă cotidianul britanic “The Independent”.
Poate un tip ager de la NASA a realizat că cel care va păşi primul pe Lună va purta pe umeri ceva ce nu suportă comparaţie cu cele 15 minute standard de faimă, iar Armstrong, omul acesta înţelept, ar putea fi cel mai bun luptător împotriva celebrităţii de dimensiuni monstruoase care îl va hărţui întreaga viaţă de atunci înainte.
Mai bun decât Aldrin, care a coborât împreună cu Armstrong şi Collins în modulul de comandă al navetei Apollo 11 de pe orbită pe Lună şi care după ce zilele sale în spaţiu au luat sfârşit a căzut pradă depresiei şi alcoolismului, încă mai internându-se periodic la dezalcoolizare. Până şi colegii cu care lucrase ani de zile, chiar şi prietenii, spunea Armstrong, au început să-i privească şi să-i trateze diferit după ce s-au întors pe Pământ, iar adulaţia a continuat să crească nemăsurat fără încetare. Armstrong i-ar fi putut ceda şi câştiga munţi de bani de pe urma ei, în schimb el s-a ferit de ea ca de ciumă, a refuzat interviurile care i se propuneau, a refuzat să intre în politică, precum alţi doi colegi ai săi, Glenn şi Schmitt, ce au ajuns senatori, a refuzat turneele de conferinţe despre zborul pe Lună, a refuzat să dea autografe, a refuzat cu extrem de puţine excepţii apariţiile publicitare şi a refuzat foarte mulţi ani, treizeci, să-şi scrie, ca şi ceilalţi, memoriile.
Neil Armstrong a fost diferit, prioritatea lui a fost o viaţă normală şi a luat în consideraţie ce i s-a întâmplat lui Charles Lindbergh, ca şi el un tânăr şi frumos erou al naţiunilor, cel care a zburat pentru prima dată peste Oceanul Atlantic în 1927 şi care la vremea zborului pe Lună avea în jur de 70 de ani. Vâlva mediatică l-a transformat pe Lindbergh în cel mai cunoscut om de pe pământ, conducând la răpirea şi omorârea copilului său. Armstrong ştia ce înseamnă să-ţi pierzi un copil, fetiţa lui de doi ani, Karen, murind în 1962 de cancer la creier. Invitat de preşedintele Nixon să i se alăture la ceremonia de întâmpinare a echipajului lui Armstrong întors de pe Lună, Lindbergh l-a refuzat: “După ce m-am străduit un sfert de secol să-mi recâştig o poziţie în care să pot trăi, munci şi călători normal, zborul pe Lună va atrage cea mai mare publicitate din istoria lumii şi va fi forţat să reintre într-un fel de viaţă care mă îngrijorează”.
Armstrong nu a trăit după istoricul zbor Apollo 11 nicidecum ca un sihastru, pur şi simplu a refuzat să-şi exploateze şi să se lase exploatat de faima sa. În luna august va împlini 79 de ani.
